Uitându-mă în jur pentru a mă lăsa inspirată de ceea ce mă înconjoară, că doar așa apar ideile, de nicăieri, brusc, alunecând în mintea ta cu cele mai bune intenții. Apetitul se deschide doar atunci când scrii, scrii și tot scrii.
Am închis ochii pentru câteva secunde și mi-am amintit. Aș zice o mulțime de pasaje, dar nu sunt chiar atâtea, iar din câte mi-au venit în minte, m-am oprit la unul, la o perioada altfel zis, una cu suișuri și coborâșuri.
N-aveam o formulă de început, însă mi-am urmat gândurile și am ales să-ți prezint cum adolescența mea s-a întâlnit cu vârsta majoratului și cum privesc eu la mai bine de șase ani deciziile pe care le-am luat la vremea respectivă. Mi-ar plăcea ca și peste ani, să mă întorc aici și să-mi apară un zâmbet tâmp pe față, amintindu-mi lecțiile pe care eu însămi mi le ofer, prin fiecare articol pe care îl scriu.
Mă ghidez după sens și îmi place să cred că totul se învârte în jurul unui unic motiv. Acțiunile, greșelile, regretele toate mi-au fost alături și îmi place să cred că le-am trăit de-a dreptul, chiar dacă pe unele dintre ele am încercat să le ascund de cele mai multe ori, s-au arătat prezente într-un fel sau altul.
Se zice ca nu trebuie să avem regrete și că ar fi bine să învățăm să trăim cu deciziile pe care le-am luat la un moment dat și chiar așa, cine nu are regrete în viața asta? Eu am ascuns câteva și sunt sigură că și tu, dar până la regrete, ce ai zice dacă ne-am întâlni cu acțiunile.
Am împlinit 18 ani fiind un om fericit, înconjurat de familie și prieteni, cu gânduri mari despre ceea ce urma și cu visuri care păreau ușor de atins, cu aceeași sensibilitate și încredere în cei din jurul meu. Multă nădejde am în oameni, în evoluția lor și în ceea ce pot ei să facă.
Și cum spuneam că toate-s la timpul lor, așa și greșelile, le cunoaștem pe toate, pe rând, dar de-a lungul vieții învățăm să învățăm din ele. Prima învățare nu mi-a ieșit de fiecare dată, așa că a fost necesar să o cunosc pe cea de-a doua.
Ce-i drept dacă gândurile pe care le am acum m-ar fi cunoscut acum șase ani nu am fi fost cei mai buni prieteni cu siguranță. Nu știu dacă aș fi făcut altfel, aș fi fost altundeva decât sunt acum, m-aș fi înconjurat de altfel de oameni, aș fi avut alte aspirații sau alte locuri de muncă sau aș fi fost pur și simplu eu. Un om simplu la aproape douăzeci și aproape cinci de ani care în continuare greșește și învață să învețe din greșeli, care în continuare are încredere în oameni și speră la ce-i mai bun pentru sine și pentru ceilalți, care nu poate sta departe de familie și care în continuare are nevoie de afecțiune, care iubește și împărtășește iubire, atât cât poate și cât crede.
Același om, cu câteva experiențe în plus pe care le-a trăit din plin, fiind pregătit să îmbrățișeze fiecare pas înapoi, știind în sinea ei că pașii ce vor apărea din spate vor fi înainte. Sensibilitățile le-am luat cu mine și le-am trăit și pe ele, așa cum am știut și așa cum am crezut de cuviință. Însă, și fericirile au existat, le-am luat și pe ele, așa s-a îngreunat ghiozdanul experiențelor mele.
Iar de aici, am întâmpinat alegerile, ca să am kilograme mai puține de cărat, a trebuit să renunț la sensibilități, la fericiri, să și păstrez din ele pentru a mă putea echilibra și să învăț să trăiesc cu întregul din care fac parte.
Poate am zâmbit când nu eram fericită, poate am simțit sensibilitate când aceasta începuse să dispară, poate am făcut o cheltuială fără rost, poate am pierdut timp cu oameni nepotriviți și poate am avut regrete, însă pe toate le-am făcut eu, iar la acel moment am trăit toate aceste momente, și nu doar că le-am trăit, am făcut-o din plin.
Dacă mă întrebi o să-ți spun că nu regret nicio acțiune pe care am făcut-o până în acest moment, dar în sinea mea poate trăiesc sentimente de păreri de rău, dar le pot privi zâmbitoare, ca și cum ele nu mai au niciun efect asupra mea în acest moment, au avut, dar s-au pierdut în zare. Și sunt așa departe, încât abia le mai pot zări, iar când o fac, îmi amintesc că sunt la câțiva ani distanță scriind despre tot ceea ce s-a petrecut de atunci.
Mă gândesc de multe ori, dacă aș lua-o de la capăt tot așa aș alege, cu regrete sau fără, mi-aș spune de fiecare dată, da. Viața nu o mai putem lua de la capăt, dar putem alege alte drumuri, față de cele pe care am mers până acum, putem devia spre alegeri, care sunt doar la noi.
Popasul 1.
Când încă eram elevă la liceu îmi doream să urmez Facultatea de Jurnalism, eram mereu atentă la tot ce se învârte în jurul meu, mi-a plăcut să scriu dintotdeauna, uneori am reușit să explorez această latură, alteori nu, lăsându-mă copleșită de factorii externi, însă m-am oprit din acest vis, nu știu să îți spun de ce sau de unde a apărut dorința de a renunța, așa, pur și simplu.
De asemenea, mi-am dorit câțiva ani mai târziu să am un blog, pe care să împărtășesc tot felul de idei care îmi treceau la vremea aceea prin minte, însă n-am avut suficient curaj, iar frica era tot mai aproape de mine, de aceea nu am fost cel mai bun orator, până am ajuns la facultate.
Tot ceea ce era pe foaie, nu se transpunea și verbal, astfel începeam să cred că nu mi se potrivește acest vis și nu sunt pregătită pentru a mă expune unui public mai mare decât propriei persoane.
Câțiva ani mai târziu, am început să dezvolt această idee și după câțiva ani, am fost la fel de lipsită de curaj, însă ceva mi-a spus că acum este momentul în care am ceva de spus și am făcut-o, fiindu-mi teamă în continuare de părerile celor din jur.
Acum stau și mă gândesc, dacă aș fi făcut asta la vârsta de 18 ani, ce întorsătură lua viața mea în prezent? Aș minți să spun că nu mă gândesc sau că nu m-am gândit niciodată la asta, însă poate la acel moment nu am simțit că aceasta ar putea fi una dintre preocupările mele principale și probabil nu aveam ce să împărtășesc cu tine, astfel încât să te păstrez lângă mine sau poate nu a fost să fie.
Popasul 2.
La aceeași vârstă, la care totul pare infinit, iar infinitul totul, nu puneam preț pe relațiile cu oamenii din jurul meu, nu căutam oameni de la care pot împrumuta obiceiuri, acțiuni și sfaturi utile în viața de zi cu zi. Drept dovadă, în prezent mă înconjor cu foarte puțini oameni de la aceea vârstă, cei pe care am învățat să-i păstrez și să-i apreciez.
Deseori mă mulțumeam cu ceea ce am, însă nu balansam cât de benefice îmi sunt relațiile pe care le formasem, dacă mi-aș dori ca într-o zi să devin omul cu care mă plimb sau dacă plimbările au un impact pozitiv asupra dezvoltării mele.
Tind să cred că la acel moment eram înconjurată de acele relații de circumstanță, astfel oamenii veneau și plecau din viața mea, fără să le simt lipsa real, în vreun mod sau altul, simțindu-mă totodată părăsită de grup sau ieșind de bună voie dintr-un mediu cu care nu mai rezonam la un moment dat.
Câțiva ani mai târziu, încă greșesc și învăț să păstrez și să caut oameni de calitate cu care îmi doresc să mă plimb, de la care am ce să învăț, care aduc un plus de valoare în viața mea și cu ajutorul cărora pot fi eu, fără nicio barieră.
Mă bucur de fiecare dată când întâlnesc persoane care dețin mai multă informație decât mine și încerc să mă lipesc de ele și să le ascult atent și dacă se poate, să le păstrez. În același timp, mă bucur să mă bucur de oameni cu care am relații vechi de prietenie, care își doresc să se îmbunătățească pe zi ce trece și ne arătăm unul altuia evoluția din prezent.
Oamenii vin și pleacă de-a lungul vieții, norocos ești tu de prezența celor care rămân și norocoși sunt ei de prezența celui care nu a încetat niciodată să creadă în ei.
Popasul 3.
Încă greșesc și încă fac alegeri, mai bune sau mai puțin potrivite, le fac, le trăiesc și învăț să mi le asum, ba mai mult decât atât învăț din ele. Greșelile sunt bune, îți oferă învățături pe care nu le-ai fi cunoscut dacă nu ai fi recurs la acțiuni nepotrivite la momente potrivite.
Tu când greșești, regreți?
Acum câțiva ani atitudinea mea față de oameni era de multe ori n-aș zice greșită, deseori nedreaptă sau distantă, față de cei dragi. Mi s-a oferit o doză destul de mare de libertate, însă uneori credeam că-i totul, iar aici o să folosesc o expresie de la vremea aceea, “o făceam de capul meu”, însă cu același cap m-am lovit de mult ori de ziduri, mai moi sau mai rigide până am învățat că durerea nu e o opțiune atunci când există alegerea.
Cu toate acestea, mi-a făcut plăcere să cunosc fiecare lovitură, ceea ce m-a pus pe gânduri data viitoare, așa că am cunoscut opțiunea dintre a durea din nou sau a ocoli durerea, uneori m-am “persecutat” singură, ce gânduri mai aveam și eu.
Câțiva ani mai târziu, am pus pe primul plan grijile celor din jur și chiar am complotat la binele lor. Toate lucrurile și acțiunile nefondate de la vremea aceea, le-am luat cu mine până în prezent, le păstrez și le retrăiesc, cu gândul de această dată. Pe câteva dintre ele abia le-am lipit, dar mi-a prins bine toată alergătura.
Am acordat șanse fără a primi nimic în schimb, mi-au ieșit vorbe din gură fără să le fi meritat cel de dincolo de zid, am cunoscut sensibilitatea în urma acțiunilor alese de către mine, m-am împrietenit cu fericirea din întâmplare, m-am întors de multe ori la acțiunile care îmi provocau disconfort și l-am cunoscut de fiecare dată, mai profund.
Mi-am luat întotdeauna propriile decizii, nu am aplecat urechea în stânga și în dreapta nici atunci și nici acum, chiar dacă îndrumările mergeau spre bine, le-am evitat de multe ori, alegând să merg spre greșeală sau spre reușită, chiar dacă pe prima am întâlnit-o mai des, fie vorba între noi.
Care a fost cea mai mare greșeală pe care ai făcut-o în adolescență? Gândește-te la ea și împărtășește-o cu tine.
Greșelile sunt aici să ne ajute să ne completăm CV-ul cu cât mai multe experiențe și învățături, așa că dacă îți dorești fă-o, greșește, căci mai bine o dai în bară și adaugi o experiență în plus, decât să te gândești la ea.
Popasul 4.
Mă voi întâlni pe mine atunci când voi face ceea ce îmi place cu adevărat, asta gândeam la acea vreme, fără să fac vreun pas spre ceea ce îmi doream.
Cunoști sentimentul de confort și de acceptare a limitelor, aș zice că da, cred că ai făcut-o și tu cel puțin o dată, atunci când ți-ai lăsat în spate dorințele și ai ales cele mai ușoare căi, doar ca să te alături celorlalți și să nu rămâi blocat în spate.
Nu am făcut tot timpul ceea ce mi-am dorit și nu mi-am urmat visurile, pentru că trebuia să contribui cu mai mult curaj și cu mai multă muncă, am ales să le ocolesc și să urmez căi accesibile, care nu m-au condus tot timpul spre succes, ba din contră, m-au ajutat să realizez că nu fac ceea ce îmi doresc, poate și din punct de vedere al studiilor și al locului de muncă.
Însă atunci când am întâlnit ceea ce îmi doream de fapt, acțiunea petrecându-se spre prezent, nici curajul și nici munca nu m-au dat în spate, încă învăț să am curaj, încă muncesc, că poate o să reușesc sau poate nu, dar cine știe dacă nu încearcă să facă tot ceea ce ține de el însuși.
Și ajung din nou la premisa de mai devreme, dacă nu ating zidul, de unde voi știi că drumul era cel greșit, poate voi trăi cu gândul că tot ceea îmi doream, până mă împiedic și o iau de la capăt, lângă greșeli.
Știi de ce ți se pare greu de atins ceva ce îți dorești cu ardoare? Pentru că dorința este greu de atins, dar toată ardoarea îți va oferi succesul.
Evităm amândoi scopul și ne pierdem gândurile prin procese mici, care contribuie la rezultatul final, fără să alergăm cu pași mici spre noi până la urmă.
Cred că ne gândim prea mult la obstacole, fără să ne mai rămână energie și pentru acțiunile care ne vor ajuta să le depășim, și ai văzut, cu cât sunt mai multe obstacole pe stradă cu atât îți va fi mai greu să urmezi traseul, așa că putem alege o nouă stradă ocolitoare sau putem încerca să depășim obstacolele.
Popasul 5.
Te-am obișnuit cu articole lungi și nu vreau să mă abat de la ceea ce deja am construit, însă totodată consider că sunt și acele articole care spun atât cât au de spus, mai devreme sau mai târziu.
Așa că prietenoasă cum m-ai cunoscut, o să te rog să incluzi și tu printre rândurile de mai sus, acțiunile tale, în gând și să-ți amintești cine ești în fiecare zi.
Cu puțini ani în urmă, căutam să-i mulțumesc pe deplin pe cei din jur, să rămân în cercuri pe care nu mi le doream, să discut subiecte care nu îmi ofereau o stare de confort, să păstrez oameni în jurul meu doar pentru că le ofeream ceea ce ei doreau, nu ceea ce eu căutam.
Vreau să-ți spun că pe ici pe colo, o mai fac, încă încerc să mulțumesc oameni, însă învăț, învăț să nu fac o prioritate din dorințele celorlalți și să nu le reflect în acțiunile și personalitatea mea.
Am întâlnit oameni care își doreau să vadă în mine construcția perfectă implementată în mintea lor, însă am eșuat de cele mai multe ori, pentru că eu ca și tine avem propria personalitate, propriile gânduri și interese care pot fi diferite de ceea ce își dorește cel de lângă tine, poate de aceea nici nu păstrăm acest tip de relații pe termen lung pentru că nu vor funcționa niciodată sau tu vei alege să nu fi tu niciodată.
Cred că cel mai fain în lumea asta e să te întâlnești cu tine, să ai propriile alegeri, propriile greșeli și propriile asumări, de care să-ți amintești mai târziu, ca fiind ale tale. Nu ale cercului exterior.
După un anumit timp, poți cunoaște mai bine oamenii din jurul tău, te poți lega de experiențele din trecut și îi poți păstra pe aceia care sunt constanți în relația pe care o aveți.
De multe ori nu mi-am expus punctul de vedere și de-a lungul timpului am acumulat frustrări, pe care dacă mi-o lua gura pe dinainte nu le trăiam. Peste câțiva ani, sunt același om simplu, însă cu un punct de vedere valid, pe care am învățat să îl expun. Sunt situații în care uit de el, dar îmi amintesc că a fi simplu nu înseamnă a fi nul, a nu avea păreri și opinii despre acțiuni care te includ și tot timpul, un punct de vedere din partea ta nu strică.
Nu mi-am dorit niciodată să fiu înconjurată de oameni care nu au curaj, curajul de a purta o discuție, de a cere iertare, de a spune te iubesc, de a trăi și a fi ei, așa cum sunt, de aș asuma realitatea pe care și-au format-o, că până la urmă aceasta este suma alegerilor noastre.
De ce să nu trăiești în realitatea ta, cea pe care tu ai ales-o?
Cred că uneori este foarte important să și expui ceea ce simți, altfel cel de lângă tine nu va știi niciodată ce ți-a trecut prin minte sau ceea ce ai vrut să cunoască. Nu vei face decât să contribui la propriile frustrări, ba mai mult decât atât și la cele celui cu care te plimbi și veți rămâne amândoi cu sentimente neexprimate și întrebări fără răspuns.
Îndreaptă-te întotdeauna spre cel care îți va oferi răspunsurile pe care le cauți.
Popasul 6.
Îmi amintesc emoțiile puternice pe care le-am simțit la examenele importante din viața mea, tremuratul mâinii pe pix când traversam examenul maturității, tremuratul de pe pedala de accelerație, anxietatea, gândurile, nopțile nedormite, viitorul care urma să vină repede și incert, așa cum este el de fapt.
Câțiva ani mai târziu privind în urmă, zâmbesc, mă emoționez și mi se mai udă uneori și obrazul, gândindu-mă că acum, nu mai înseamnă nimic, nu mai simt acele emoții pentru că în prezent, înfrunt altele, mai intense, la care nu aveam timp să mă gândesc acum, dar nici acum nu am timp să mă gândesc la cele ce vor urma.
Bine, bine și cu câte ne-om mai confrunta de-a lungul timpului, câte examene vom mai traversa, câte pierderi vom mai suferi și câte schimbări vor mai avea loc în viețile noastre, la tot ceea ce mă gândesc acum este că nimic nu este pentru totdeauna și totul are o finalitate, fie ea mai îndelungată sau mai rapidă, se va termina cândva, când nu te aștepți, pentru că nu doar viitorul este imprevizibil, ci și prezentul, ceea ce trăiești acum.
Dă-le voie fricilor în viața ta, cunoaște-le, iar apoi găsește-le cel mai mare punct slab și acționează, mai mult decât a le recunoaște și a le primi în viața ta, poate fi a le depăși, pe rând, așa în felul tău. Obișnuiam să le ascund în ghiozdanul meu pe toate și îl căram în spate zi de zi, încă îl car, însă pare mai ușor sau așa îmi place mie să cred. Uneori mai arunc din ele în stânga și în dreapta și când spun start, facem o tură de alergare și încerc să le depășesc, uneori le depășesc eu, alteori ele pe mine, însă mă străduiesc ca și tine să depășesc ceea ce car, ca la final să-mi fie cât mai ușor.
Mi-am însoțit simțurile mai puțin decât mi-aș fi dorit, iar momentul oportun nu mai apărea. Când crezi că îl vei găsi să faci ceea ce îți dorești? Cel mai probabil, niciodată. Nicicând nu se vor alinia dorințele și vor căpăta sens toate, într-o dimineața de vară sau ce-o fi.
Cred că noi ne oferim sens, am început multe propoziții cu verbul “a crede”, da, pentru că eu cred, tu poate nu crezi la fel, dar vei începe să crezi sau crezi diferit, ceea ce nu este mai mult decât normal.
Eu însă, cred din nou că acum câțiva ani așteptam momentul potrivit, atât de mult încât nu mai avea loc tot ceea ce îmi propusesem, ce sens avusese toată contemplația mea de-a lungul timpului, dacă momentul x nu mai avea să apară.
Câțiva ani mai aproape de prezent, învăț să mă las condusă de simț, fie el cel corect sau cel mai greșit, nu am să-l cunosc până nu-l întâlnesc și îmi doresc să-l întâlnesc. Nu cred în momentul potrivit pentru a acționa, momentul oportun în sinea mea este atunci când eu cred că este oportun.
A fost ciudat ce-i drept să mă citez pe mine, cea de acum mai bine de șase ani, mi-a făcut plăcere să mă ascult și să-mi amintesc, așa mi-am dat seama câte s-au schimbat de atunci, câți oameni au plecat, câți au venit, câți am lăsat să plece și câți am păstrat.
Îmi place să cred că m-am schimbat, experiențele de viață m-au schimbat, însă eu, dincolo de toate am rămas aceeași, pregătită să primesc și mai multe experiențe în viața mea, fără să mă dau în lături de la nici una, lăsând acest parcurs firesc să-mi ofere tot ceea ce eu i-am șoptit cândva să o facă.
Dacă liftul se închide și îți creează disconfort, acceptă problema și apelează numărul din interior, nu rămâne blocat.
Până data viitoare, trăiește astăzi!
*a few years, same me, or a little different, with a different haircut. haha 😋